dezordinea

o altfel de ordine

ADEVARUL DESPRE RAZBOIUL DIN LIBIA.

with 3 comments

Scris de Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU


Anul 2011 a început cu un val de revolte populare ce a trecut prin mai multe  ţări arabe din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, evenimente similare cu cele  din 1989 din Europa de est şi cu revolutiile portocalii din spaţiul ex-sovietic.  Aparent desfăşurarea evenimentelor a fost spontană, însă nu a durat mult până  când implicarea externă a ieşit la iveală. Adevăraţii autori şi regizorii  acestui spectacol au fost revelaţi atunci când “valul revoluţionar” a ajuns în  Libia unde “rebeliunea” a trebuit să fie susţinută armat de către mai multe tări  ale NATO. Timp de câteva săptămâni întreaga comunitate internaţională a asistat  cu respiraţia tăiată la evoluţiile violente din această ţară timp în care mass  media internaţională încerca să ne convingă că Ghaddafi este un tiran nemilos şi  însetat de sânge. Să vedem însă cum arată dictatura libiană. Fostul ambasadorul  rus în Libia, Vladimir Chamov, întrebat într-un interviu dacă Ghaddafi şi-a  asuprit cetăţenii, a spus: “Despre ce opresiune  vorbesti? Libienilor li se acordă credite fără dobândă pe o periodă de douăzeci  de ani pentru construcţia casele lor, un litru de benzina costă aproximativ 10  centi, produsele alimentare costă mai nimic, iar un Jeep sud-coreean Kia putea  fi cumpărat pentru doar 7500 de dolari…. Această ţară nu mai există  acum.” Ce alte date şi cifre ştim despre Libia şi liderul ei?

  • PIB-ul pe cap de locuitor al Libiei este de 14.192 dolari.
  • Fiecare membru al unei familii care este subvenţionat de către stat primeşte  1.000 de dolari pe an.
  • Şomerii primesc 730 de dolari lunar.
  • Salariul unei asistente de spital este de 1.000 dolari.
  • Ajutorul de naştere este de 7.000 de dolari.
  • Cuplurile proaspăt căsătorite primesc un ajutor de 64.000 de dolari pentru a  cumpăra un apartament.
  • Pentru a deschide o afacere un libian primeşte un ajutor financiar de 20.000  de dolari.
  • Impozitele şi taxele majore sunt interzise.
  • Educaţia şi asistenţa medicală sunt gratuite.
  • Educaţia şi specializările în străinătate se fac pe cheltuiala guvernului.
  • Există lanţuri de magazine pentru familii mari, ce au preţuri simbolice  pentru produsele alimentare de bază.
  • Vânzarea de produse expirate este pedepsită prin amenzi mari, iar în unele  cazuri se pedepseşte cu detenţia.
  • Un număr de farmacii distribuie medicamente gratuit.
  • Contrafacerea medicamentelor este considerată o infracţiune gravă.
  • Nu există plăţi pentru chirie, iar populaţia nu plăteşte pentru energia  electrică.
  • Vânzarea şi consumul de alcool sunt interzise prin lege.
  • Împrumuturile pentru cumpărarea unei maşini sau a unui apartament sunt  acordate fără dobândă.
  • Sunt interzise speculaţiile imobiliare.
  • În cazul în care o persoană decide să cumpere o maşină, statul libian achită  50% din preţul ei, iar în cazul poliţiştilor 65% din preţ.
  • Benzina este mai ieftină decât apa. Un litru de benzină costă 0,14  dolari.

(Sursa acestor date este un site de limba rusă; traducerea engleză a textului). O confirmare a  unora dintre aceste date poate fi  gasită aici) Să presupunem totuşi că intervenţia militară ar fi fost  justificată… Atunci de ce s-a intervenit militar doar în Libia? Conform mass  media în aceeasi regiune exista o multime de alte ţări în care “dictatori  sângeroşi” omoară “populaţia paşnica şi neînarmată”. Şi totuşi NATO, SUA, Franta  sau Marea Britanie nu se duc acolo pentru “a face dreptate” şi a “restaura  democraţia”. De ce a fost aleasă această ţară în mod special? De ce este  “democraţia occidentală” atât de obsedată de ideea eliminarii lui Ghaddafi şi de  distrugere a Libiei, ţara cu cel mai ridicat nivel de trai din Africa, printr-un  scenariu similar cu cel din Irak? Şi cum se explică faptul că “rebelii”  susţinuţi de SUA, Franţa, Marea Britanie şi de către alte ţări NATO colaborează  cu luptători Al Qaeda, după cum a relatat mass media internaţionala? Această  ciudăţenie a susţinerii unor terorişti de către americani a trecut rapid în  uitare, fiind acoperită mediatic de asasinarea lui Osama bin Laden, presupusul  lider al fantomaticei grupări teroriste mondiale, o altă poveste de adormit  copii menită să refacă imaginea şifonata a SUA. La ora actuală exista două  versiuni de a ascunde adevăratul motiv pentru intervenţia în Libia: una oficială  – protejarea drepturilor omului şi cea neoficială – furtul petrolului libian.  Ambele sunt piste false. În realitate scopul actiunilor militare din Libia nu  este protejarea civililor de Ghaddafi, ci protejarea intereselor sistemului  bancar internaţional, obţinerea controlului asupra puţurilor de petrol libiene  fiind doar un mijloc de anihilare a puterii liderului libian. Aceasta este  parerea lui German Sterligov un antreprenor şi activist social rus, al doilea  milionar oficial al Rusiei de după caderea URSS, care din 2005 a renunţat la  “binefacerile civilizaţiei” şi s-a mutat cu familia într-o pădure din Siberia.  Criza financiară mondială, care încă influenţează economia planetei, a făcut mai  multe ţări să propună schimbarea monedei folosite în tranzacţiile  internaţionale, mai exact să refuze dolarul american şi să opteze pentru  înlocuirea acestuia cu aurul. Muammar Ghaddafi a încercat să refacă planurile  generalului De Gaulle – de a refuza bancnotele de hartie şi de a începe să  utilizeze din nou monede de aur ca pe vremuri. Acest lucru ar duce la  distrugerea coruptului sistem bancar actual. Desigur, mafia bancară sionistă nu  l-a putut ierta pentru asta … (În 1965  Charles de Gaulle a tinut un discurs în care cerea, printre altele, întoarcerea  la aur ca etalon monetar, adică folosirea acestuia ca referinţă în schimburile  comerciale internaţionale în locul dolarului; vezi http://www.ina.fr/fresques/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00105/conference-de-presse-du-4-fevrier-1965. În acelasi an (dolarul şi alte monede naţionale  încă aveau acoperire în aur) Franta a reuşit să convertească în aur 150 de  milioane de dolari şi ceruse Rezervei Federale Americane convertirea a încă 150  de milioane. Exemplul francez a fost urmat de Spania lui Franco. Ambele  personaje politice au părăsit la scurt timp după aceea prim planul scenei  politice, unii istorici considerând că aceste evenimente ar avea legatură cu  “atacul” lor asupra dolarului. În 1971 la ordinul mafiei bancare a Rezervei  Federale aflate sub controlul clanului Rothschild, Nixon a decretat că SUA  încetează unilateral convertirea dolarilor în aur.) O serie de ţări au  început discuţii despre realizarea tranzacţiilor comerciale interstatale în aur.  China a anunţat emiterea unor yuani de aur şi mai  multe ţări asiatice şi africane au discutat, de asemenea, posibilitatea revenirii la  standardul de aur. Muammar Ghaddafi a devenit principalul iniţiator al ideii de  a renunţa la dolari şi euro. El a cerut lumii arabe şi africane să înceapă  utilizarea unei monede noi – dinarul de aur. El a sugerat şi realizarea unui  stat african unit, având o populaţie de 200 de milioane de oameni ce vor folosi  această monedă. Ideea unei monede unice din aur şi a unirii ţărilor africane  într-un singur stat federativ puternic a fost foarte bine primită de către mai  multe ţări arabe şi de către aproape toate ţările africane. Singurii oponenţi au  fost Republica Africa de Sud şi şeful Ligii Statelor Arabe. Dacă realizarea  Uniunii Africane şi adoptarea unei monezi unice au fost pe placul  francmasoneriei mondiale nu acelaşi lucru se poate spune şi despre renunţarea la  dolar şi euro în favoarea dinarului de aur. Această iniţiativă a Libiei a fost  foarte criticată de către Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană.  Potrivit unui discurs al preşedintelui francez Nicolas Sarkozi: “libienii  ameninţa securitatea financiară a omenirii”. Numeroasele critici la adresa  liderului libian nu au dat nici un rezultat: Ghaddafi a făcut în continuare  paşii care au dus la crearea Africii Unite şi a continuat demersurile în  direcţia trecerii la standardul monetar din aur. În cele ce urmează redăm un  fragment dintr-un interviu cu German Sterligov, creatorul “Bursei aurului” din  Moscova, în cadrul unei emisiuni a postului rusesc “Dojd”: Olga Pispanen: Şi  apoi a venit condamnarea Libiei… GS: O să-ţi spun ce evenimente au dus la  acest lucru. În 2002 prim-ministrul malaezian Muhammad împreună cu Muammar  Ghaddafi au propus lansarea unui dinar de aur. La început această idee a fost  aprobată de către Iran, Sudan, Bahrein şi Indonezia, iar în anul următor  Emiratele Arabe Unite şi alte ţări au aderat la aceasta iniţiativă. Ei au  inceput sa lucreze la această idee, au existat şedinţe ale miniştrilor de  finanţe din aceste ţări, la care a început să prindă viaţă proiectul de a refuza  tranzacţiile comerciale în dolari şi euro în favoarea folosirii dinarului de  aur. A existat un proiect pilot în care monede de aur au fost bătute şi au  început să fie folosit în Malaezia, Indonezia şi Iran. Ele au fost folosite în  magazine obişnuite şi chiar şi acum pot fi folosite acolo, la fel ca orice altă  monedă. OP: Ai cumva un dinar de aur la tine? GS: Nu am dinari, dar am  “goldeni”, pentru că fiecare ţară îşi adoptă propriul tip de monede de aur, iar  noi le-am numit “goldeni”. OP: De ce se numeşte aşa? Nu suna prea ruseşte. GS:  “Golden” înseamnă “făcut din aur” în limba engleză. Înainte de aceasta, în  Rusia, am avut “guldeni” şi “zloti”. Le-am făcut la monetaria rusă “Gosznak”. Am  sugerat Libiei să folosească moneda noastră, dar au considerat că e prea mare,  cântăreşte 1 uncie. Dmitri Kaznin: Cum i-aţi sugerat să folosescă această  monedă? GS: Au existat negocieri pentru o lungă perioadă de timp între oamenii  de afaceri ruşi şi arabi, care au fost găzduite de către Nadejda Azarenkova şi  de firma de avocatura a lui Artur Airapetov, la care sunt şi eu co-proprietar.  S-a ajuns la o situaţie similară cu cea dintre Stalin şi Hitler: Stalin era deja  pregătit pentru agresiunea lui Hitler şi a plasat trupele sale la frontieră, dar  Hitler dintr-un singur atac a distrus totul. Acelaşi lucru a făcut şi societatea  occidentală. Asta este opinia mea: Muammar Ghaddafi era gata să declare  respingerea folosirii dolarului şi a monedei euro în tranzacţii, însă a fost  oprit de către sistemul bancar internaţional. Conturile sale internaţionale au  fost blocate sub falsul motiv al “încălcării drepturilor omului”. OP: Conturile  au fost blocate după anunţul că el a început să tragă în civili. GS: Dar asta se  întâmplă în toate ţările. Uitaţi-vă în jur – o mulţime de civili sunt ucişi în  ţări precum Yemen şi nimeni nu le blochează conturile bancare. Intotdeauna se  pot găsi justificări unor acţiuni, în acest caz uciderea de oameni a servit doar  ca un pretext. Însă motivul real al actiunii este efectul psihologic al ideii  lui Ghaddafi (unul dintre principalii lideri musulmani), de a începe utilizarea  dinarilor de aur, care a fost efectiv uimitor, a fost chiar mai periculos decât  ideea în sine. De exemplu, există un stat malayezian numit Kelantana, care  utilizează numai monede de aur, dar nu prea dă bătăi de cap liderilor  globalisti. Şi iată ca apare Ghaddafi, care sugerează ca toată lumea să respingă  sistemul bancar internaţional şi să se elibereze de sclavia sistemului american  al Federal Reserve Bank. Un număr mare de ţări l-ar urma în această acţiune.  Acest proiect a fost pregătit intens timp de mai mulţi ani, Ghaddafi a militat  pentru ca ţările africane să se unească toate într-un stat puternic şi să  înceapă utilizarea monedelor de aur. Egiptul era pregătit să ia parte la el, de  aceea revoluţiile au început acolo şi CIA a intervenit pentru a distruge  planurile cu privire la ieşirea din sistemul bancar internaţional. Apropo, acest  sistem mafiot international afectează de asemenea într-o mare măsură economia  Rusiei. Trecerea de la utilizarea baniilor de hârtie la monede de aur – aceasta  este ieşirea din criză şi din sclavia financiară.
OP : German, explica te rog…  Cred că astăzi avem foarte multe bancnote de hârtie pentru care nu există  acoperire în aur. GS: Desigur. Nu au acoperire deloc, sunt doar hârtii fără  valoare… OP: … Aceasta înseamnă că dacă Muammar Ghaddafi va renunţa la  sistemul bancar actual şi va începe să facă comerţ doar în aur, el va putea face  schimburi comerciale doar cu ţările care au aur. GS: Ţi-am spus despre începutul  acestui proiect în anul 2002 pentru a explica faptul că un mare număr mare de  ţări de la Indonezia la Iran s-au pregătit timp de 8 ani pentru asta. OP: Dar nu  au participat şi America, Franţa, Germania sau chiar Rusia… GS: Desigur.  Acestea sunt ţări mari, foarte populate, care produc multe bunuri. Nu mă refer  la computere sau alte gadget-uri, ci la lucruri de care avem nevoie pentru viata  de zi cu zi: produse alimentare, petrol şi aşa mai departe. Apropo de Rusia, vă  rog să reţineţi la cine a apelat Ghaddafi înainte să îi fie aruncate bombe în  cap. El a apelat la China, India şi Rusia – aceste ţări care ar putea fi gata  oricând pentru a începe utilizarea monedelor de aur. În special China, care a  anunţat că va emite yuani de aur în curând. Şi notaţi care este primul lucru pe  care l-au facut atât de lăudaţii “rebeli” din Libia . Ei nu au creat un nou  guvern – nimeni nu a auzit despre ideile lor politice. În schimb au deschis o  Banca Centrală în Bengazi, care ar fi trebui să înlocuiască banca lui Ghaddafi.  Acest lucru înseamnă că ei nu sunt împotriva politicii lui Muammar Ghaddafi sau  a guvernării sale. Ci că ei vor să schimbe sistemul său financiar. OP: Oricum,  după cum am înţeles, doar ţările pe care le-ai numit sunt capabile de schimburi  comerciale cu monede de aur. Numai 12 ţări. Doar ele vor fi capabile să facă  comerţ unele cu altele… GS: Crede-mă, nu este un număr mic. O să existe o  reacţie în lanţ, pentru că toată lumea s-a săturat să fie sclavul Rezervei  Federale americane şi a şefului ei Bernanke. Chiar şi americanii sunt sclavii  lui Bernanke pentru că el tipăreşte bani pe bandă rulantă şi îi da sub formă de  împrumut băncilor din Statele Unite ale Americii. Dacă Muammar Ghaddafi ar fi  găsit timp pentru a lansa monedele de aur înainte de începerea războiului, nu  numai ţările musulmane l-ar fi urmat. Ar fi fost multe ţări, poate inclusiv  Germania. Orice ţară din lume care nu vrea să fie un sclav al lui Bernanke vrea  să facă comerţ contra aur. OP: Nu îţi este frică … pentru că promovezi această  tranziţie către aur? GS: Draga mea, eu deja trăiesc într-o pădure sălbatică.

Conform unei istorii a familiei Rothschild toate  băncile naţionale din lume sunt controlate de către elita bancară mondială  (evident la BNR principalul agent Rotschild este Mugur Isărescu ). În 2001 pe tot globul mai erau doar 7 ţări care a  căror bancă naţională nu era controlată de către sataniştii clanului bancar  Rothschild: Afganistan, Irak, Iran, Coreea de Nord, Sudan, Cuba şi Libia.  Generalul Westley Clark declara recent că planul ocupării unora dintre aceste  ţări era pregătit înca din 2001: Afganistanul a fost ocupat începând din  noiembrie 2001, iar războiul din Irak a început imediat după ce în 2002 Saddam  Hussein a intentionat să vândă petrolul în euro, în cadrul programului petrol  contra hrana. Cuba şi Coreea de Nord au fost aproape complet izolate şi se zbat  într-o cruntă săracie; este puţin probabil să mai poată deranja cu ceva  bogătaşii planetei. Sudanul este de mai mulţi ani scena unui război intern. În  2006 Iranul a înfiinţat Bursa Iraniana de petrol, iar după un an a renunţat la  tranzacţiile în dolari adoptând în loc schimburile comerciale în euro şi yeni,  ameninţând astfel statutul de moneda internatională a dolarului. Ca urmare a  acestei măsuri SUA şi Israelul au lansat ameninţari războinice şi chiar nucleare  la adresa Iranului pretextând existenţa unui presupus pericol nuclear. Din luna  martie a acestui an se pare că a venit rândul Libiei.

sursa www.ne-cenzurat.ro

Written by dezordinea

Iunie 20, 2011 la 11:24 pm

Postat in Uncategorized

3 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. http://en.wikipedia.org/wiki/Islamic_gold_dinar

    Ceva o fi adevarat din astea, asa se explica si cresterea pretului aurului, probabil tarile islamice cumpara
    ca sa poa sa dea drumul la moneda aia. E un egiptean aicea care zice ca sunt niste zvonuri pe la ei sa se faca
    o Uniune a tarilor islamice cu moneda unica dar el nu a auzit de golden dinar. Acum 1-2 ani era o stire cum ca intr-un hotel
    de lux din UAE aparuse primul bancomat care vinde automat aur.
    http://www.gold-to-go.com/en/company/atm-locations/

    M

    dezordinea

    Iunie 21, 2011 at 12:12 pm

  2. http://www.ina.fr/fresques/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00105/conference-de-presse-du-4-fevrier-1965

    Journaliste

    Monsieur le Président, en changeant une partie de ses avoirs en dollars contre de l’or la France a provoqué les réactions qui elles-mêmes ont fait apparaître certains défauts du système monétaire international actuel. Etes-vous partisan de réformer ce système, et si oui, comment ? Ma question, Monsieur le Président, s’enchaîne avec la précédente. Pourriez-vous préciser votre politique en ce qui concerne les investissements étrangers en France et particulièrement les investissements américains.
    Charles de Gaulle

    Bien je vais tacher d’expliquer ma pensée sur ces points. A mesure que les Etats d’Europe occidentale qui ont été ruinés et décimés par les guerres recouvrent leur substance, la situation relative qui était la leur tend à apparaître comme inadéquate et même souvent comme abusive et dangereux. Rien là d’ailleurs dans cette constatation qui implique de leur part et à plus forte raison de la part de la France, rien d’inamical à l’égard d’aucun pays et en particulier, vis-à-vis de l’Amérique. Mais le fait que ces Etats-là veuillent chaque jour davantage agir par eux-mêmes, dans tout domaine des relations internationales, procède du mouvement naturel des choses. Il en est ainsi du système monétaire qui est mis en pratique, des rapports monétaires si vous voulez qui sont en pratique dans le monde depuis que les épreuves subies par l’Europe lui ont fait perdre l’équilibre. Je parlais naturellement du système monétaire international qui est apparu au lendemain de la première guerre mondiale et qui s’est établi à la suite de la seconde. On sait que ce système à partir de la conférence de Gênes en 1922, ce système attribuait à deux monnaies, la Livre et le Dollar, le privilège d’être tenus pour équivalant à de l’or dans les échanges extérieurs. Il est vrai que la Livre fut dévaluée en 1931 et que le Dollar le fut en 1933. Et on avait pu croire à ce moment-là que le privilège, ce privilège insigne, cet avantage insigne de ces deux monnaies se trouvait compromis. Mais l’Amérique surmontait sa grande crise et puis après, la deuxième guerre mondiale ruinait les monnaies de l’Europe occidentale en y déchaînant l’inflation. Comme ensuite presque toutes les réserves du monde se trouvaient alors détenues par les Etats-Unis, et que, ils étaient les fournisseurs universels et que par conséquent ils avaient pu maintenir la valeur de leur monnaie. Il pouvait paraître naturel que les Etats fissent entrer indistinctement des dollars ou de l’or dans leur réserve de change. Et que les différences dans les balances des paiements fussent réglées par transfert de crédit ou de signe monétaire américain aussi bien que le métal précieux. Et ce système monétaire international, ce Gold Exchange Standard, a été par conséquent admis pratiquement depuis lors. Mais il se trouve qu’il ne correspond plus de la même façon aux réalités d’à présent. Et que par conséquent il comporte des inconvénients qui vont en s’alourdissant. Comme cette question qui intéresse le monde doit être considérée avec sérénité et avec objectivité, ce que permet de faire la conjoncture actuelle qui ne comporte à cet égard rien qui paraisse ni très pressant, ni très alarmant, c’est le moment de le faire. Remarquons que les conditions qu’avaient suscité le Gold Exchange Standard se sont profondément modifiées. Les monnaies des Etats de l’Europe occidentale ont été restaurées à tel point que les réserves d’or que ces Etats possèdent, mettons ces six Etats, les six, le total de leur réserve d’or équivaut à celui des Américains. Et il le dépasserait même si ces Etats voulaient convertir en or tous les dollars qu’ils ont à leur compte. Alors, cette espèce de valeur transcendante qui était reconnue au dollar a perdu sa base initiale qui était la possession par l’Amérique de la plus grande partie de l’or du monde. Mais en outre, le fait que beaucoup d’Etats acceptent par principe des dollars au même titre que de l’or pour les règlements des différences qui existent à leur profit dans la balance des paiements américaine, ce fait entraîne les Américains à s’endetter et à s’endetter gratuitement vis-à-vis de l’étranger car ce qu’ils lui doivent, ils le lui payent tout au moins en partie avec des dollars qu’il ne tient qu’à eux d’émettre et non pas avec de l’or qui a une valeur réelle, qu’on ne possède que pour l’avoir gagné, et qu’on ne peut transférer à d’autres sans risque et sans sacrifice. Mais aussi par-là, cette sorte de facilité unilatérale qui est attribuée à l’Amérique, contribue à faire s’estomper l’idée que le dollar est un signe impartial et international des échanges alors qu’il est un moyen de crédit approprié à un Etat. Evidemment il y a d’autres conséquences à cette situation. Il y a en particulier le fait que les Etats-Unis, faute d’avoir réglé en or tout au moins totalement, les différences négatives de leur paiement, contrairement à la pratique qui était naguère adoptée, et en vertu de laquelle les Etats étaient amenés à prendre, et au besoin avec rigueur, le cas échéant, les mesures voulues pour établir leur équilibre, les Etats-Unis dis-je, subissent d’année en année des balances déficitaires non point certes que le total de leurs échanges commerciaux sont à leur défaveur. Leurs exportations de matières dépassent leurs importations. Mais c’est aussi le cas pour les dollars dont les sorties dépassent toujours les entrées. Alors il se crée en Amérique par le moyen de ce qu’il faut bien appeler l’inflation, des capitaux qui sous la forme de prêts en dollars accordé à des Etats ou à des particuliers sont exportés au dehors, et bien entendu cette augmentation de la circulation fiduciaire américaine rend moins rémunérateurs les placements à l’intérieur des Etats-Unis. D’où chez eux une propension croissante à investir à l’étranger. De là il en résulte pour certains pays une sorte d’expropriation de telle ou telle de leurs entreprises. Il faut bien dire que cette pratique a longtemps favorisé et favorise encore dans certaine mesure l’aide multiple et considérable que l’Amérique prête à beaucoup de pays. Et dont nous avons nous-même, en d’autres temps, largement bénéficié. Mais les circonstances ont changé et c’est pourquoi la France préconise que le système lui aussi soit changé. Que cesse cette sorte de déséquilibre fondamental qui est désormais un fait. La France l’a préconisé, comme vous le savez, à la conférence monétaire de Tokyo. Etant donné les conséquences que pourrait avoir une crise qui surviendrait dans un pareil domaine, nous pensons qu’il faut prendre à temps les moyens de l’éviter. Nous estimons nécessaire que les échanges internationaux soient établis comme c’était le cas avant les grands malheurs du monde sur une base monétaire indiscutable et qui ne porte la marque d’aucun pays, en particulier. Quelle base ? En vérité on ne voit pas qu’il puisse y avoir réellement de critère, d’étalon autre que l’or. Et oui l’or qui ne change pas de nature, qui peut se mettre différemment en lingot, en barre, en pièce, qui n’a pas de nationalité, qui est tenu éternellement et universellement pour la valeur inaltérable et fiduciaire par excellence du reste. Quoi que, au milieu des immenses épreuves que nous avons tous traversé, quoi qu’on ait pu imaginer, ou dire, ou écrire, ou faire, le fait est, qu’aujourd’hui encore aucune monnaie ne vaut, sinon par relation directe ou indirecte, réelle ou supposée avec l’or. Naturellement on ne peut pas obliger aucun Etat à faire ce qu’il doit faire à l’intérieur de lui-même. Mais dans les échanges internationaux la loi suprême, la règle d’or, c’est bien le cas de le dire, qu’il faut remettre en honneur et en vigueur, c’est l’obligation d’équilibrer d’une zone monétaire à l’autre par entrée et sortie effective de métal précieux, les balances de paiement qui résultent de leurs échanges. Certes, la fin sans rude secousse du Gold Exchange Standard qui est la restauration de l’étalon or ainsi que la mesure complémentaire et transitoire qui serait indispensable en particulier, l’organisation du crédit international, sur cette base nouvelle, tout cela doit être examiné posément entre Etats. Et en particulier entre ceux des Etats auxquels leur puissance économique et financière confère une responsabilité particulière. D’ailleurs les cadres appropriés à ces études et à ces négociations existent déjà. Le fond monétaire international qui a été institué en vue d’assurer la solidarité des monnaies, de l’assurer autant que faire se peut, le fond monétaire international est certainement un endroit très convenable pour de telles négociations. Le Comité des dix, qui comme vous le savez, se trouve composé indépendamment des Etats-Unis et de l’Angleterre d’une part, de la France, de l’Allemagne, de l’Italie, de la Belgique et des Pays-Bas, d’autre part du Japon, de la Suède et du Canada, le Comité des dix préparerait les propositions nécessaires et enfin il appartiendrait aux six Etats qui paraissent en voie de réaliser une communauté économique de l’Europe occidentale, il leur appartiendrait d’élaborer entre eux et de le faire valoir au dehors, le système solide qui serait conforme au bon sens et qui répondrait à la puissance économique et financière renaissante de notre ancien continent. La France pour sa part est prête à contribuer activement à cette grande réforme qui s’impose dans l’intérêt du monde entier. Monsieur, vous m’avez demandé quelque chose sur les Nations Unies. Car, on m’a demandé des nouvelles de ma santé, on m’a demandé aussi de celles des …

    M

    dezordinea

    Iunie 21, 2011 at 1:37 pm

  3. http://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_Rueff

    Jacques Rueff (23 August 1896 – 23 April 1978) was a French economist and adviser to the French Government.

    He advised General de Gaulle after de Gaulle became French President in 1958. The 1958 Rueff Plan (also known as the Rueff-Pinay Plan) balanced the budget and secured the convertibility of the franc, which had been endangered by the strains of decolonization.

    In the 1960s, Rueff became a major proponent of a return to the gold standard and critical of the use of the dollar as a unit of reserve, which he warned would cause a worldwide inflation.

    http://mises.org/books/monetarysin.pdf

    dezordinea

    Iunie 21, 2011 at 2:03 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: